Hello world!

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!

Entry for November 29, 2008

E intalnit in marile aglomerari urbane ca rezultat direct al dezvoltarii industriei auto. Desi existenta lui depinde direct de automobil, aceasta fiinta nu este mecanizata. De altfel, din punct de vedere fizic, nu se deosebeste de fiintele umane decat prin dezvoltarea exagerata a membrelor superioare care-l ajuta, in mod indirect, in dobandirea hranei. Omul de Parcare, dupa cum ii spune si numele, locuieste, traieste si sufera in parcarile improvizate. Numarul lor este invers proportional cu locurile din parcarile oficiale si direct proportional cu numarul autovehiculelor. La prima vedere, Omul de Parcare duce o existenta simpla, bazata pe o activitate intelectuala primara si un efort fizic redus. Mainile hiper-dezvoltate sunt folosite cu dexteritate pentru semnalizarea si atragerea masinilor in habitatul sau. Pentru a-i impresiona pe soferii auto si-a dezvoltat o mimica exagerata prin care vrea sa sugereze ca depune un efort urias si ca gasirea unui loc liber de parcare este o indeletnicire vitala pentru bunul mers al lumii. Desi pare ca o face in scopuri mercantile, motivatia Omului de Parcare este una metafizica. Ca si vechii flamanzi care nu suportau peretii albi, Omul de Parcare sufera de o foma contemporana a “ororii de vid”. Existenta si supravietuirea lui ca specie sunt strans relationate cu spatiile goale. Nevoia lui de a le umple ii provoaca o suferinta teribila. Omul de Parcare este unul dintre truditorii care incearca sa reaseze lumea pe rosturi. Urmariti-i figura descompusa din momentul in care o masina paraseste parcarea. Cu toate acestea, un Om de Parcare aflat intr-o parcare plina este nefericit. Asta e blestemul lui.Tot ce conteaza in viata sunt aparentele

Entry for October 16, 2008

Sunt convins ca, la fel ca si mine, exista multi oameni care au in lista de messenger indivizi cu care nu mai vorbesc de ani buni de zile.Sau indivizi cu care ai vorbit o singura data, nu se stie de ce, si care au ramas acolo, suspendati intr-o lume intreaga de prieteni care se cunosc la nevoie. Poate ca pe oamenii astia i-as lasa in pace sa se inghesuie in lista pana la inchiderea messengerurilor din toata lumea. Problema e ca unii dintre ei imi amintesc aproape zilnic ca sunt vii. De pilda, e unul pe care nu l-am cunoscut niciodata care e oarecum reprezentativ pentru fenomen. De fiecare data cand are nevoie de ceva, orice, trimite o rafala de mesaje tuturor din lista. Cu totii stam uneori minute in sir si ne gandim la lucrurile care ne lipsesc sau pe care vrem sa le cumparam din plictiseala. Orice om are nevoie de sfaturi, dar credeti-ma, acest “friend” al meu depaseste limitele comunicarii la intamplare pe internet. Practic, de fiecare data cand sesizeaza o nevoie, o adreseaza in primul rand zecilor de oameni care sunt, sau nu sunt online. Problemele lui variaza de la “recomandati-mi niste jocuri care sa imi tina mintea ocupata pe parcursul unei calatorii” pana la “Cumpar storcator de pere, daca exista” sau “vand bocanci, marimea 42″. In permanenta, el pleaca de la premiza ca orice lucru poate fi vandut sau cumparat din lista de messenger. Uitandu-ma in arhiva mesajelor de la el, vad viata acestui om asa cum e ea. Un mare spatiu gol, punctat uneori de dorinta de a schimba o masina, de a calatori undeva in strainatate (nu stie unde, deci ne intreaba pe noi), de a cumpara un capac de cratita la mana a doua, de a forwarda un banc slabut sau chiar de a-si reface stocul de braduti de masina. Are cineva un subiect pentru viitorul post, ca pe asta l-am luat de la el?

Dragă Theo

Cu prilejul aniversării tale, îţi doresc din toată inima sănătate, o viaţă senină. Ţi-aş fi trimis cu dragă inimă, pentru o zi ca asta, tabloul cu ţăranii mâncători de cartofi, dar, deşi se află pe calea cea bună, nu e complet gata.

Chiar dacă tabloul propriu-zis a fost pictat într-o perioadă relativ scurtă de timp, şi în cea mai mare parte din memorie, el a costat o iarnă întreagă de studii pictate – de capete şi mâini.

Iar în privinţa zilelor în care l-am pictat, a fost, de asemenea, un prilej de luptă plină de îndârjire, ceea ce-mi place nemaipomenit de mult. Cu toate că mi-a fost tot timpul teamă că nu voi reuşi. Dar a picta înseamnă, în plus, “a activa – a crea”. [...]

Dac-ai vedea strânse laolaltă primele studii pictate pe care le-am făcut atunci când am venit aici, la Nuenen, şi pânza de acum, cred că ţi-ai da seama c-am izbutit să-i dăruiesc puţină culoare şi să-i insuflu un pic de viaţă.

Am impresia că tema tonului rupt în materie de culoare îţi va da chiar şi ţie, şi nu numai o dată, prilej de reflecţie, căci un cunoscător, un cenzor al operelor de artă, are şi el obligaţia, mi se pare, să fie stăpân pe problema respectivă, să aibă anumite convingeri.

Trebuie, cel puţin, pentru propria-i plăcere şi pentru a-şi da sieşi motive, să poată, în câteva cuvinte, să le expună problema aceasta celor care, uneori, intră în legătură cu nişte oameni ca tine pentru a-şi lumina mintea, din dorinţa de a căpăta cât mai multe cunoştinţe privitoare la artă. Am să-ţi spun o serie de lucruri legate de Portier: fără îndoială că părerea lui, în calitate de particular, nu mi-e cu totul indiferentă; şi apreciez de asemenea, în cel mai înalt grad, ce a spus, ca şi faptul că n-a retractat nimic din ce a spus.

Şi nu mă supără nici faptul că n-a expus aceste prime studii. Dar, dacă-i trimit o pânză, chiar dacă e pentru el, dacă doreşte, adică o pânză destinată lui personal, n-o va putea obţine decât cu condiţia s-o expună.

În ceea ce-i priveşte pe ţăranii mâncători de cartofi, este un tablou căruia i se potriveşte un chenar auriu, sunt sigur de asta. I s-ar potrivi însă, tot atât de bine, şi un perete tapetat cu o hârtie de culoarea intensă a grâului dat în copt.

Fără mediul acesta, nici nu se pune problema să te uiţi la el.

Pe un fond întunecat, pierde mult din adevărata lui valoare, mai ales pe un fond tern, fiindcă aici este vorba de o scenă care se petrece într-un interior foarte cenuşiu. În realitate, scena se petrece, de altfel, într-un fel de cadru aurit, căci, în partea unde se află spectatorul, ar trebui să fie vatra şi răsfrângerea flăcărilor pe pereţii albi, elemente care aici cad în afara tabloului, dar care, în natură, aruncă totul pe jos.

Încă o dată, trebuie să-l împrejmuim cu o culoare de nuanţa aurului sau a aramei vechi.

Gândeşte-te la toate astea, te rog, dacă vrei să-l vezi aşa cum trebuie să fie văzut.

Punându-l lângă o nuanţă aurie, aceasta luminează, în plus, şi colţurile unde nici n-ai putea bănui că există lumină, anulând aspectul vineţiu pe care l-ar căpăta dacă, din nenorocire, ar fi plasat pe un fond tern sau negru. Umbrele fiind pictate cu albastru, nuanţa aurie merge foarte bine pe deasupra.

M-am dus ieri cu tabloul la Eindhoven, la un cunoscut care pictează şi el. Peste două sau trei zile, mă duc să-l curăţ cu puţin albuş de ou şi să mai pun la punct unele amănunte. Prietenul acesta, care face şi el ce poate pentru a învăţa să picteze, care încearcă, şi el, să obţină un colorit frumos, s-a arătat teribil de entuziasmat. Văzuse studiul după care făcusem litografia; mi-a spus că n-ar fi crezut c-aş putea releva în acelaşi timp şi culoarea şi desenul, şi încă în asemenea măsură. Cum şi el lucrează după modele, ştie perfect ce înseamnă un cap de ţăran sau o mână; vorbind despre mâini, mi-a spus că, în ceea ce-l priveşte, are acum o cu totul altă idee despre modalitatea de a le lucra.

Am urmărit, tot migălind la ei, să fac în aşa fel, încât să dau impresia că oamenii aceştia care, la lumina lămpii, îşi mănâncă liniştiţi cartofii luându-i cu mâna din farfurie, au săpat ei înşişi pământul unde au crescut aceştia; tabloul evocă, aşadar, munca manuală şi sugerează faptul că ţăranii aceştia şi-au câştigat în mod cinstit dreptul de a mânca ceea ce mănâncă.

Am urmărit ca tabloul să-l ducă pe privitor cu gândul la un mod de viaţă cu totul deosebit de al nostru, al oamenilor civilizaţi. N-aş vrea, în nici un caz, ca toţi ceilalţi să se mărginească în a-l găsi drăguţ sau bun.

Am avut în mână, toată iarna care a trecut, firele întregii ţesături, încercând să-i înţeleg forma definitivă; dacă ţesătura are, în momentul de faţă, un aspect aspru şi grosolan, firele ei n-au fost alese cu mai puţină grijă, ci potrivit anumitor reguli. Şi s-ar putea foarte bine ca aceasta să fie o pictură care să înfăţişeze nişte ţărani adevăraţi. Şi ştiu că aşa este. Cel căruia îi place să vadă un ţăran lipsit de expresie să-şi vadă de drum. Cât despre mine, sunt adânc încredinţat că, în cele din urmă, cele mai bune rezultate le obţii pictându-i aşa cum sunt ei, plini de asprime, şi nu atribuindu-le o amabilitate convenţională. O fată de ţăran este, după mine, mai frumoasă decât o doamnă, în fusta şi în bluza ei de culoare albastră, pline de praf, peticite şi cărora timpul, vântul şi soarele le-au dăruit cele mai delicate nuanţe. Să se îmbrace, însă, cu o rochie de doamnă şi nu mai rămâne nimic din ceea ce este autenticitatea ei. Un ţăran, în straiele lui de barhet, este mai arătos pe ogor decât duminica, atunci când se duce la biserică în hainele lui de domn.

Din acelaşi motiv, ar fi o greşeală, după părerea mea, să dai unui tablou ce reprezintă ţărani un anumit lustru convenţional. Dacă o pictură cu ţărani miroase a slănină, a fum, a aburi de cartofi, cu atât mai bine! Nu-i ceva nesănătos. Dacă într-un staul miroase a bălegar e perfect! Un staul trebuie să miroasă a bălegar. Dacă dintr-un lan se împrăştie miros de grâu dat în pârg, de cartofi, de îngrăşăminte, de bălegar, asta-i ceva sănătos, mai ales pentru orăşeni.

Datorită unor tablouri de felul acesta, ei dobândesc unele cunoştinţe folositoare. Dar un tablou cu ţărani nu trebuie să miroasă a parfum. Sunt tare curios să aflu dac-ai să găseşti în tabloul acesta al meu ceva care să-ţi placă; doresc asta din toată inima. Mă bucură faptul că domnul Portier ţi-a spus c-are să se ocupe de lucrările mele, şi asta tocmai acuma, când am ceva mai important decât nişte simple studii.

În ceea ce-l priveşte pe Durand-Ruel, chiar dacă e de părere că desenele mele nu preţuiesc cine-ştie-ce, tu arată-i tabloul. Lasă-l să socoată că este urât, n-am nimic împotrivă! Dar vreau să-şi dea seama că luptăm din răsputeri. Vei auzi, fără îndoială, spunându-se: “Ce tablou prost!” Fii pregătit pentru toate astea, aşa cum sunt pregătit eu însumi. Numai că, prin stăruinţă, vom da, în cele din urmă, şi o lucrare cinstită, adevărată.

Să pictezi viaţa ţăranilor este o treabă serioasă. Cât despre mine, aş avea ce să-mi reproşez dacă n-aş încerca să-mi lucrez tablourile în aşa fel, încât să-i dea de gândit celui ce reflectează cu toată seriozitatea asupra artei şi vieţii. Millet, De Groux şi atâţia alţii au dat cel mai bun exemplu, dovedind că au caracter, nelăsându-se intimidaţi de faptul că li se reproşa că sunt murdari, grosolani, plini de noroi, urât
mirositori etc. Ar fi o ruşine să punem la îndoială asemenea lucru. Nu, trebuie să-i pictezi pe ţărani ca şi cum ai fi unul de-ai lor, ca şi cum ai gândi ca ei. Ca şi cum n-ai putea fi altceva decât ceea ce eşti.

Mă gândesc adesea la asta: ţăranii constituie o lume în sine şi, din multe puncte de vedere, cu mult mai bună decât lumea civilizată. Nu din toate punctele de vedere, fără îndoială. Căci ce ştiu ei despre artă şi despre multe alte lucruri?

Tabloul acesta m-a absorbit într-o asemenea măsură, încât aproape am şi uitat de mutarea mea de care, totuşi, trebuie să mă ocup.

Grijile mele nu se vor împuţina prin asta, dar existenţa tuturor pictorilor de felul meu este atât de plină de ele, încât n-aş fi în stare să-mi doresc o viaţă mai uşoară decât au avut-o aceştia; şi, având în vedere că şi-au putut lucra tablourile în ciuda tuturor neajunsurilor, greutăţile materiale ar putea să nu-mi vină nici mie la socoteală, dar nu mă vor doborî. În fine.

Cred că, în cele din urmă, voi duce la bun sfârşit tabloul cu ţăranii mâncători de cartofi; pentru un tablou, ultimele zile sunt, întotdeauna, trebuie să ştii asta şi tu, primejdioase; căci în stadiul în care se află culoarea, incomplet uscată, nu mai poţi interveni cu pensula mare, fiindcă ai toate şansele să strici tot. Orice retuş trebuie făcut foarte uşor, cu o pensulă extrem de mică. De asta am şi dus tabloul în altă parte.

Cu drag vechiul tau prieten Vincent

MIJN NEDERLAND

ned

GOODBYE VAN DER SAR ….

VAN DER SAR..

Ticket to Heaven

Maini in miscare. Degete boante sau zvelte, un pic paroase la baza sau stralucind sanatos datorita straturilor cu crema de protectie. Unghii patate de nicotina, taiate, ojate, punctate sau pur si simplu jegoase. Inele, verighete. Daca unghiul e bun, o bratara. Incheieturi. Un pic de piele, cat sa-ti lasi imaginatia sa construiasca imaginea persoanei care tocmai ti-a aruncat banii. Banii: bancnote, monede. Trebuie sa ai intotdeauna sa dai restul. Fisicuri ca niste turnuri. Te joci cu un avion inchipuit deasupra lor, trimis de teroristul din mintea ta. Putin mai la dreapta, o cana mare de cafea care ar trebui sa-ti ajunga toata ziua. Expresorul, care a inlocuit fierbatorul arhaic cu filament, se afla in dulapiorul mesei, langa teancul de farfurii si tacamuri din plastic. Rupte din reviste muzicale de adolescenti, pe pereti atarna afise. Ar trebui sa te gandesti destul de mult daca cineva te-ar intreba cu cine sunt. Te afli prea aproape ca sa le mai constientizezi. Intre cei patru pereti metalici se afla doar o masa si un scaun. Si tu. Nu conteaza cum arati pentru ca esti invizibil. Ai inceput sa gandesti incadrat: trasezi pereti imaginari in jurul obiectelor si al oamenilor pe care ii intalnesti. Pui acolade cuvintelor. O carte sta permanent deschisa, dar paginile se dau greu. Abia apuci sa citesti cateva randuri si voci grabite te aduc din nou in postura de a intinde bucatica de hartie. E ironic sa vinzi un simbol al miscarii din postura unui limax captiv intr-o cochilie prea grea ca sa o poata deplasa. Noaptea gemi in somn cand visezi spatii nemarginite. Un paradis al vanzatorilor din chioscurile de bilete, in care oamenii au fete si spun “multumesc.”

Entry for June 05, 2008

Ce e omul? Cu cine seamana el? Unde se duc pasarile iarna? De ce masinile engle­zilor au volanul pe dreapta? Cu ce asor­tezi o pereche de sosete flausate? De ce are bunicuta pupilele dilatate? Viata e un lung sir de intrebari. La inceput, intrebarile le pun altii: cum te cheama, unde locuiesti, pe cine iubesti mai mult, pe mama sau pe tata, unde tin banii parintii, ce ai face pentru o acadea. Ma­turizarea incepe in momentul cand in­ce­pem sa ne punem singuri aceleasi intre­bari. Intrebarile ne ajuta sa-i cunoastem pe ceilalti, avand aceeasi functie ca amusinatul la animale. In loc sa ne mirosim fundurile, ne chestionam unii pe altii. Ar mai avea vreun haz o petrecere la care CV-urile celor prezenti ar fi afisate pe pereti? Intrebarile sunt o consecinta a curiozitatii. Fata de noi insine, fata de lumea din jur. Chiar si cand le adresam celorlalti, tot despre noi am vrea sa aflam mai multe. Nu toata lumea e capabila sa puna intrebari. Exista o categorie de oameni care cunosc deja toate raspunsurile, astfel ca nu se opresc niciodata din vorbit. Ii intrebi cat e ceasul si afli opinia lor despre incalzirea globala, supa de stevie, campionatul mondial de parapanta. Exista intrebari la care se raspunde mai intotdeauna cu minciuni: “Cum imi sta cu bluza cafenie?” sau “A fost bine?” Exista si o intrebare pe care, de-a lungul vietii, un om o rosteste si la care raspunde de mii de ori. O stim cu totii, la ea se raspunde intotdeauna cu “bine”. Cei care se cred hazlii incearca sa gaseasca tot felul de inlocuitori pentru acest raspuns, dar rezultatele sunt patetice. Ma intreb cam in ce perioada a omenirii a aparut intrebarea asta inutila. Mi-e greu sa cred ca, intalnindu-se in padure, doi primitivi purtand oase in par au purtat o conversatie care a inceput cu “ce faci?” “Bine”.

Entry for May 15, 2008

Bucurestiul e infect, mizerabil, scarbos, insuportabil, acoperit de praf ca plamanul de nicotina, sunetul muzicii lui e de manea, claxoanele tin loc de tenori, Centrul istoric pute a rahat, mai toate blocurile par de nefamilisti, educatia copilului se face dupe bloc, sutii au revenit din Spania”, bla bla bla. Placa o cunoasteti, o auziti de la prieteni, amanta, sefi, in general oameni care au niste venituri de la aproape mediu in sus. De ce atatea lamentari? De ce atata oftat si vaicarit? Ce-i tine aici? Cine ii obliga sa respire aerul poluat si sa se lase muscati de cainii comunitari? De ce atatea zoaie aruncate pe obrazul unui oras care a primit toti veneticii si ii hraneste cu averi? De ce nu se duc in provincia atat de adulata, in sanul naturii, la parfumul de balega proaspata?! Nu pleaca pentru ca banutul e aici. La Bucale, cum zic baietii veniti la capatuiala. Veniti de la Cluj, din fostul oras Stalin, de prin cotloanele Botosaniului sau mai stiu eu de prin ce canale din Delta. Baieti, nu va convine, roiul! Rata va asteapta! Ati da freshul din cafenelele de pe Dorobanti pentru un cico la bufetul garii din Piatra Neamt? Aici sa va vad. Pana va descifrati dilema existentiala, ciocu’ mic, acum pikameru’ e la putere! Urmeaza haleul spiritual. 17 mai va fi o zi plina. Muzici alese si diverse pentru toata lumea.

Vliegende Hollander

Relatari privind existenta unor vase fantoma care ar bantui marile si oceanele lumii exista de secole. In fapt, o intreaga literatura a luat nastere in urma unor astfel de povestiri, iar granita dintre realitate si fictiune a devenit atat de neclara incat astazi, nimeni nu mai poate face diferenta dintre ele.Si totusi, povestile din vechime par sa se bazeze pe fapte reale. O demonstreaza experientele stranii traite de marinari de-a lungul ultimelor trei veacuri. Daca pana atunci, intamplarile in care erau implicate ambarcatiuni fantoma parea sa tina de domeniul fantasticului, aparitia presei si a fotografiei avea sa inlature orice urma de indoiala. Astfel de vase exista ! Nimeni nu poate explica aparitia lor, dar ele au continuat sa fie descoperite pana in prezent. Cu siguranta, cea mai cunoscuta legenda a unui vas fantoma este cea a Olandezului Zburator.Primele mentiuni scrise apar in secolul XVIII dar, fara indoiala, mitul corabiei damnate era cu mult mai vechi conform spuselor lui anouk:) .Potrivit legendei corabia a dat de necaz incercand sa inconjoare capul bunei sperante (africa de sud).Unii spun ca van Decken, capitanul, a refuzat sa intre in port unde ar fi fost in siguranta, multi spun insa ca in ciuda furtunii din larg , el a facut un juramant in care a luat in batjocura puterile divine, si ca va pleca oricum pe mare chiar daca va fi nevoit sa zboare pana acolo.Se pare ca este condamnat sa faca acest lucru. Uneori incearca sa se alatura altor nave si sa inmaneze scrisori, dar nimeni dintre cei care le accepta nu supravietuieste deoarece destinatarii sunt deja morti .De fapt chiar si simpla vedere a corabiei este de rau augur.In numeroase jurnale de bord se spune despre un vas care pluteste inconjurat de o lumina nefireasca.Printre martorii si marturii celebre se numara printul George al Angliei , ulterior regele George al V-lea.Legenda mai spune ca la fiecare furtuna in acea zona , in inima furtunii este vazut vasul cu capitanul sau